de Andrei AMZA

Mi-a fost dat să văd primul grup de oameni care jucau Pokemon Go prin Contanţa. Erau patru puşti de liceu care traversau intersecţia de la Spitalul Judeţean, pentru a ajunge în parcul de pe Tomis. Au trecut pe zebră precum o raţă cu boboceii după ea: unul dintre ei mergea cu doi-trei paşi înaintea grupului, asigurându-se că drumul e lipsit de elemente neprevăzute, în timp ce restul îl urma instinctiv, fiecare cu ochii beliţi în ecranul telefonului. Un şofer din stânga mea le-a dat şi un claxon, aşa ca să se amuze. Pe mine nu m-a făcut să râd gestul individului, ci faptul că niciunul dintre pokemonişti nu a reacţionat. “Dar oare e de râs?”, m-am întrebat apoi. Băi, nu prea e.

E plin de Pokemon Go. La ştiri, pe Facebook, pe stradă, lumea vorbeşte, e curioasă, se joacă. Cine s-ar fi gândit că un joculeţ mediocru, bazat pe nişte personaje de desen animat, pe care nici măcar ăştia mici nu le mai găseau interesante, îi va transforma pe foarte mulţi, prea mulţi, în nişte zombi cu telefoane? E periculos de ridicol!

Ăştia care sunt deja loviţi de isterie, argumentează spunând că jocul încurajează interacţiunea socială şi că îi scoate pe oameni din case. Dacă era nevoie de o mizerie de joc ca să ieşi, să vezi cum mai arată live un copac, un boschet, un trotuar şi să socializezi, înseamnă că din start aveai o problemă, ce are nevoie de un alt fel de tratament. Cât de grav este că un joc cu pokemoni este ridicat la rang de soluţie pentru creierele aflate în plin proces de putrefacţie socială? Şi, culmea, este foarte departe de a fi o unealtă de socializare. Ba chiar cred că este una de imbecilizare în masă, cu efect letal.

În primul rând, dacă mergi telighidat cu privirea ţintuită în telefon, iar pe lângă tine mai sunt şi alţii care fac acelaşi lucru, nu se cheamă socializare, ci că mergi telighidat cu privirea ţintuită în telefon. De asemenea, dacă din când în când mai schimbi o vorbă despre joc sau îţi scoţi pokemonii la interval şi o dai parte-n parte cu un alt dârlău şi doar despre asta vorbeşti 12 ore din zi, nu înseamnă că ai socializat. Înseamnă că eşti sclavul unui joc din telefonul tău.

Să presupunem că umblatul ca dementul pe străzi în căutarea de maimuţoi virtuali, care să-ţi hrănească orgoliul şi să-ţi creeze iluzia că ai relizat ceva, este distractivă şi că, na, altă cale de relaxare n-ai găsit.

Totuşi, merită riscul de a fi lovit de o maşină, de a-i lovi pe alţii cu maşina, de a fi sfâşiat de o haită de maidanezi sau tâlhărit de un individ care te vânează pe tine în timp ce tu vânezi pixeli? Până şi Poliţia de la noi s-a sesizat şi a emis o atenţionare prietenoasă pentru jucătorii de Pokemon Go.

Dacă joci Pokemon Go, poţi să mori, sau să-l omori pe altul, bă!

Pokemon Go nu este un joculeţ inofensiv, o plăcere nevinovată sau un mod de relaxare. Cei care cred că prind pokemoni într-o mingiuţă virtuală, ar trebui să realizeze că, de fapt, ei sunt pokemonii prinşi într-o dependenţă periculoasă.