Mă uitam zilele acestea prin marile mall-uri din Constanţa. Cum era de aşteptat, sunt pline de cadouri inscripţionate cu „8 MARTIE”, „LA MULŢI ANI!”,  „PENTRU SCUMPA MEA SOŢIE”,  „PENTRU CEA MAI BUNĂ MAMĂ DIN LUME” etc. Imediat au luat locul celor semnate de  „Sfântul” Valentin sau Dragobete, iar oamenii le cumpără şi le dăruiesc cu zâmbetul pe buze, pentru că “aşa se face”, “asta-i tradiţia”, “aşa-i frumos”. Însă, a doua zi o iau de la capăt cu stresul cotidian, certuri, insulte, frustrări… adică revin la normal.

Unde vreau să ajung? La definiţia termenului IPOCRIZIE, pe care cred că tocmai ce am dat-o. De ce să iubeşti o zi, dacă urăşti o viaţă întreagă? De ce să zâmbeşti trei minute, dacă eşti fad 1437 de minute din zi? Din ipocrizie. Pentru a avea motiv de laudă în faţa prietenilor, colegilor de muncă sau rudelor. Şi pentru a avea ce să reproşezi mâine. ”Ieri ţi-am spus că te iubesc, mami, dar azi vreau bani ca să ies în club”, „Te-am scos în oraş pe BANII MEI, dar azi vreau să am servitori, pentru că nu am timp decât pentru băutură şi sex (eventual cu altele)!”.

Unde e ipocrizia? Acolo unde îi minţim pe alţii, dar mai ales pe noi înşine. Acolo unde ne amăgim că avem o viaţă perfectă. Atunci când pretindem că ştim ce e şi credem în zile speciale precum Dragobete sau Ziua Mamei. Suntem ipocriţi când pretindem că avem valori în care nu credem, sau când ne prefacem că iubim ceea ce de fapt urâm. Suntem ipocriţi când omagiem oameni doar pentru a arăta cât de importanţi, buni şi rveerenţioşi suntem. Atunci când citim din foi, texte omagiale scrise de alţii şi ni le însuşim fără urmă de regret sau ruşine. Suntem ipocriţi când suntem siguri că lumea se va schimba deşi nu facem nimic în acest sens. Suntem ipocriţi când ne lăudăm cu lucruri care nu ne aparţin. Suntem ipocriţi când citim o carte şi pretindem că ştim TOT. Ce e ipocrizia de fapt? Ştiu eu? Poate este teama de a fi respinşi de alţii, teama de a ne izola şi astfel, refugiul în minciună. Ce este ipocrizia?