de Andrei AMZA

Sunt ateu. Am spus asta pentru prima dată, în urmă cu câteva luni, într-o sală de judecată unde am fost audiat ca martor într-un proces de fraudă electorală. A trebuit să jur, iar judecătorul m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu. Am răspuns că nu. S-au auzit nişte zumzete în sală, dar s-a făcut repede linişte. Atunci, judecătorul mi-a spus să pun o mână pe piept şi m-a pus să jur pe onoarea şi cuvântul meu că voi spune adevărul şi numai adevărul. Am rostit acele cuvinte cu toată inima şi convingerea, iar judecătorul mi-a zâmbit într-un mod prin care mi-a dat de înţeles că mă crede… pe cuvânt. Probabil a văzut prea mulţi oameni care au minţit, ştiţi voi, cu mâna pe Biblie.

Nu ştiu câţi realizează că cei mai mulţi atei au fost, la un moment dat, credincioşi. Eu, spre exemplu, m-am născut într-o familie de creştini ortodocşi, cu păriţi care au proverbiala “frică de Dumnezeu”. Când eram mic spuneam Tatăl Nostru şi, după cum mă învăţase bunica, îmi închinam perna înainte să mă culc cu gândul la o tonă de ciocolată sau ouă Kinder. Uneori, îi făceam cruce pe ambele părţi, ca să-mi asigur un scut de protecţie cât mai bun împotriva necuratului. Am început să-mi pun întrebări despre Doamne-Doamne încă de pe la 14 ani, când aveam câte un coşmar de ziceai că sunt responsabil de toate relele de pe lume. “De ce dacă eu mi-am spus rugăciunile, am fost cuminte, Dumnezeu m-a făcut să visez aşa urât?”, mă întrebam plin de confuzie copilărească. “Eh, oi fi făcut eu o tâmpenie de care nu mi-am dat seama şi uite că de-aia am visat aşa”, îmi găseam repede o justificare.

Bineînţeles, precum mulţi copii, am învăţat despre Rai şi Iad şi despre pedepsele pe care ni le aplică Dumnezeu în cazul în care nu suntem buni şi alegem să fim răi. Pentru că avem liberul arbitru. Nu înţelegeam exact conceptul de liber arbitru, mai ales că auzeam foarte des că “aşa a vrut Dumnezeu“, în special la câte un priveghi sau la alte întâmplări nefericite. “Păi dacă el a vrut aşa, atunci noi ce libertate de alegere mai avem?” sau “Suntem liberi să alegem până la un punct şi apoi, dacă lui nu-i convine, intervine?”, erau câteva dintre întrebările ce se tot iveau în mintea mea, parcă însoţite de un “Ding!”, cum auzi pe la emisiunile-concurs când se dă un răspuns. Doar că eu nu aveam răspunsuri, încă.

Şi uite aşa, azi o întrebare, mâine alta se tot adunau şi începusem să citesc, să caut răspunsuri, explicaţii, să înţeleg. Apropo, una dintre întrebările cu răspuns neclar atunci, însă devenită retorică azi, mi-am pus-o urmărind pe TVR, pentru a nu ştiu câta oară de Paşti, filmul Iisus din Nazaret. Scena epică în care Iisus intră în templu, pune mâna pe un par şi face deranj mare, acuzând preoţii că au transformat casa Domnului în talcioc, “peşteră de tâlhari” mai exact. Eh, credincioşi sau nu, gândiţi-vă la acea scenă atunci când cumpăraţi ceva dintr-o biserică, din faţa unei biserici sau, în general când îi daţi bani lui “Dumnezeu”.

Multe răspunsuri le-am găsit chiar la sursă – în Biblie. Citind-o am realizat că Dumnezeu nu este chiar aşa de bun şi de iubitor cum te învaţă la ora de religie. Vechiul Testament este acea parte a cărţii din care înveţi despre Adam şi Eva, despre Arca lui Noe, eroi precum Moise, David, Solomon sau Samson. Eu am învăţat de acolo că cei care au ales să creadă în altceva, au fost trecuţi prin sabie. Popoare întregi de “păgâni”, bărbaţi, femei, copii “vinovaţi” doar de faptul că se născuseră cu o altă credinţă, au fost măcelărite de armatele lui David sau Solomon, la porunca lui Dumnezeu. Am mai realizat că în Biblie nu este vorba despre NOI ca şi oameni ai întregii planete şi despre un Dumnezeu al tuturor, ci despre un Dumnezeu al unui singur popor: cel evreu. Un film foarte bun, inspirat de fapte reale, pe subiectul ăsta este God on Trial, despre nişte evrei închişi la Auschwitz, care au decis să-l dea în judecată pe Dumnezeu. De ce au făcut-o? Pentru că s-au simţit trădaţi. În 1928, Hitler spunea: “Nu tolerăm pe nimeni care atacă ideile Creştinismului. Mişcarea noastră este creştină!“.

Nu vreau să fac o disecţie a Bibliei, o carte pusă cap la cap de nişte oameni la Niceea, care au decis ce trebuie şi ce nu trebuie să ştim că este “adevărat”, ci doar să punctez faptul că există atât de multe contradicţii în creştinism, încât pentru mine reiese că Dumnezeu cel iubitor, pur şi perfect este, de fapt, plin de erori mult prea umane, răzbunător şi discriminator. Dumnezeul biblic are o armată de îngeri înarmaţi, este pregătit de atac, pus pe război. La ce-i trebuie dacă este atotputernic? Nu neaparat Dumnezeu este plin de greşeli ca şi entitate sau personaj pe cât au fost cei care l-au pus cap la cap în Biblie şi l-au umanizat involuntar sau fără să realizeze că peste ani vor exista oameni care vor vedea dincolo de “cuvânt”, care vor realiza că este absurd să fim rezultatul unui incest. Cum văd eu lucrurile: Dumnezeu ar trebui să existe pentru că ştiu despre el dintr-o carte, scrisă de oameni, din care alţii povestesc ceea ce ei cred că au înţeles, pentru că aşa zice acolo. Şi Biserica Scientologică, care capătă o amploare tot mai mare la nivel global, se bazează tot pe o carte, un S.F. prost chiar, scrisă de un om.

Prozelitismul şi credinţa oarbă au ajutat, de-a lungul secolelor, la răspdirea “cuvântului lui Dumnezeu”. Ideea este că acest “cuvânt” şi modul în care el a fost înţeles, perceput şi aplicat, a fost diferit de-a lungul istoriei de la o eră la alta şi direct proporţional cu nivelul de cunoaştere şi avansul tehnologic. Dacă în Evul Mediu erai considerat eretic şi ars pe rug doar pentru că îndrăzneai să-ţi exprimi o altă opinie faţă de existenţa lui Dumnezeu, în zilele noastre, la început de secol XXI, Papa acceptă că în Univers există extratereştri şi acceptă şi recunoaşte ştiinţa ca fiind importantă pentru evoluţia umană. Le-a luat ceva să-şi dea seama că sunt ipocriţi şi că atunci când apeşi pe un buton şi se aprinde lumina într-o încăpere este ştiinţă, nu o minune divină. La toate astea mai adaug modul confuz şi lipsit de raţionament în care creştinismul s-a divizat în sute de culte, fiecare adept considerând în felul său că deţine adevărul suprem despre Dumnezeu. Chiar, vă daţi seama că pentru un text ca ăsta, în urmă cu 600 de ani aş fi fost omorât cu bestialitate, de oameni “educaţi”?

De asemenea, mi se pare absurd să te închini sau să pupi o pictură care se numeşte icoană pentru că are desenat un personaj imaginat, despre care nimeni habar nu are cum arăta de fapt. Poate Maria era blondă şi Iisus avea calviţie? Cine ştie. Un aspect absolut ridicol şi chiar amuzant mi se pare cel al picturilor din biserici în care Dumnezeu este înfăţişat ca fiind un bătrân cu păr alb şi barbă lungă, pentru că aşa şi l-au imaginat nişte pictori (pentru a exprima înţelepciunea). Este, după părerea mea, una dintre cele mai bune dovezi ale invenţiilor umane preluate şi întărite de biserică, care contravin chiar cu relatările din Biblie. “Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!“, zise Dumnezeu către Moise, aşa printre altele, dar na… În orice religie, imaginea divină este vândută pe bani grei. Credinţa costă. Chiar dacă tu de fel eşti scârbit de Biserică, de preoţi, nu cumperi icoane şi nu dai bani după ce ai pupat moaşte şi spui că ai un Dumnezeu al tău, într-o situaţie fericită, cum ar fi o nuntă, sau una mai puţin fericită, o înmormântare, vei băga mâna în buzunar. Aprobarea divină costă.   

Sunt oameni care-mi spun “băi, tu, de fapt, ai o problemă cu religia, nu cu Dumnezeu”. Răspunsul este că religia este Dumnezeu şi că una fără cealaltă nu pot exista. Mai precis, Dumnezeu, în orice formă sau descriere a sa, există pentru că religia îl face să existe. Dacă cineva crede în felul său şi alege să ignore dogmele religioase, prima dată a auzit despre divinitate tot din religie. Aşadar, nu cred în nicio formă de religie, prin urmare nu cred în nicio formă de divinitate sau dumnezei. Religia, sub orice formă a ei, este, după cum a descris-o Richard Dawkins, “The Root fo All Evil” (n.r. – Rădăcina tuturor relelor), făcând referire la milioanele de oameni care, de-a lungul timpului, au fost ucişi din cauza diferenţelor de opţiune religioasă şi care mai mor şi astăzi pe fondul fanatismului religios.

Şi, da, am o problemă cu religia, pentru că manipulează. Judecata de apoi – un concept foarte interesant şi folosit ca cel mai eficient instrument de manipulare şi inducere a ideii subliminale că “trebuie să crezi în Dumnezeu”. În urma judecăţii de apoi se stabileşte dacă putem păşi în Rai sau în Iad. Dacă în urma deliberării se dovedeşte că am călcat pe norşiorul negru, în Iad există o serie de pedepse şi torturi greu de imaginat la care vom fi supuşi. Nimeni nu explică cum eu, ca şi entitate spirituală, fără corp sau formă definită, aş putea să simt o durere fizică. Oricum, orice explicaţie în sensul ăsta este pur imaginativă şi interpretativă, doar pentru simplul fapt că n-a fost nimeni acolo şi s-a întors să ne povestească. Ceea ce mi se pare cel mai dubios este că sunt mult prea puţine descrieri sau aspecte despre existenţa noastră în Rai. Ce facem noi acolo? Ştim că ni se dă o cămaşă albă, eventual nişte aripi şi că e linişte şi pace… loc luminat şi cu verdeaţă. Mai târziu am înţeles de ce Ivan Turbincă a ales să coboare la Scaraoţchi şi să se distreze pe seama dracilor. Ideea este următoarea: fie că ne convine sau nu, religia şi biserica sunt clădite pe teama faţă de Dumnezeu. Pe frică. Un bun exemplu este povestea cu Sodoma şi Gomora, cele două oraşe pârjolite de Dumnezeu, în care oamenii sunt arşi de vii, iar o femeie este transformată în bloc de sare doar pentru că a fost curioasă, este prezentată în manualele de religie chiar şi în desene animate (vezi serialul “Cartea Cărţilor”). De mic trebuie să-ţi intre în cap că Doamne-Doamne te iubeşte, dar dacă îl superi, te arde de viu. Mă mir cum de Amsterdamul încă mai există.

Se spune că un om fără Dumnezeu este pierdut. Fals! Cred că un om fără bun-simţ, fără educaţie, fără logică şi fără nicio urmă de altruism, este nu doar pierdut, ci şi un pericol pentru cei din jur. Şi mai cred cu tărie că cel mai periculos este un om care nu face rău doar pentru că are frică de Dumnezeu. Sunt de acord că pe lumea asta ar putea exista un haos total dacă nu ar exista religiile sau credinţa într-un dumnezeu sau altul, însă, dacă ne gândim mai bine, este un aspect terifiant. De altfel, recunosc un rol pozitiv pe care pildele sau poveştile biblice îl au atunci când oamenii caută, uneori cu disperare, să creadă în ceva şi se agaţă chiar şi de cel mai mic amănunt ce le poate oferi un confort psihic. Ricky Gervais, celebru comediant şi ateu declarat, a punctat excepţional de bine acest aspect în filmul The Invention of Lying. Cu toate acestea, nevoia de credinţă şi existenţa reală a unui dumnezeu sunt două aspecte diferite. Oamenii sunt cei care îi fac pe dumnezeii lor responsabili atât pentru bune, cât şi pentru rele, pentru că este cea mai uşoară şi convenabilă explicaţie şi astfel existenţele supreme devin palpabile mental şi spiritual.

Cert este că, de cele mai multe ori, logica şi raţiunea nu-şi au locul într-o discuţie despre Dumnezeu. Cu toate astea, în diverse discuţii cu feţe bisericeşti sau teologi, am observat că cele mai multe argumente şi dovezi despre existenţe divine se bazează pe documente istorice sau descoperiri arheologice, bineînţeles până ceri o dovadă/argument logic despre existenţele lui Adam şi Eva sau Arca lui Noe (un alt genocid dumnezeiesc). Ateii nu sunt “oi rătăcite”, pentru că nici măcar nu-şi caută o turmă. Cei mai mulţi sunt oameni cu întrebări la care au găsit răspunsuri şi întrebări la care încă mai caută explicaţii. Ca şi ateu, mă bazez pe logică, pe raţionament, pe explicaţii şi dovezi ştiinţifice şi, nu în ultimul rând, pe bun-simţ. Niciun ateu sau o grupare de atei nu a complotat vreodată un genocid, nu a ars oameni pe rug şi nu i-a acuzat pe cei care au ales să creadă într-un dumnezeu sau altul.

Acest text nu a fost un tratat de teologie sau ateism, ci doar câteva dintre concluziile şi gândurile unui om cu liber arbitru.