Textul de mai jos este un îndemn la o mai bună promovare a muzicii româneşti, care ar fi un bun mijloc de a face cultură pe bani puţini pentru cei mulţi, cu condiţia ca melodiile să nu fie doar forme fără fond, sonorităţi de tinichea.

“Nici vorbă c-o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cântece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate”. Ce se întâmplă în sec. XXI, mai ales în FM-ul românesc, seamănă cumva cu ce scria Dostoievski? Citatul de început este decupat din discursul Marelui Inchizitor, care se indentifica de fapt cu mai marii lumii acesteia. Cui se adresa? Suspans. Lumini stinse. Tobele în crescendooooooooo…o…o… opriţi!

Fiind “popoliticacaly” corect nu pot să-i dau numele, pentru că nu găsesc a treia sursă. Sunt oameni care la auzul numelui Lui, simt un fel de cui în talpă sau un ghimpe în inimă. Ale cui sunt radiourile şi televiziunile ţării acesteia? Aproape toţi oamenii ţării acesteia ar trebui să ştie că ele sunt ale mai bănoşilor lumii acesteia. Din nefericire, cel mai audiat post dintre cele bugetare (Radio România Actualităţi), în orele de bună şi foarte bună audienţă, se comportă mai veros decât unele posturi comerciale. În loc să fie un exemlu, el este o scuză pentru cele private. De asemeni pe România Cultural procentul de muzică românească este de maximum 10%, exact ca la cele comerciale şi identic se întamplă la Radio Bucureşti.

Spre exemplu, vă întreb de ce nu am auzit niciodată la niciun radio, înainte sau după ’89, compoziţia Sfinx, Horă de Băieţi, un cântec ritmat pe un minunat text de Arghezi? …Şi am o listă de n-o să vă vină să credeţi! Nu de puţine ori am auzit realizatori care deplâng lipsa de atitudine a românilor. Câte cântece de atitudine (sau frumoase în deplinătate) au fost promovate în ultimii 20 de ani, după ce timp de cinci decenii atitudinea adevărată era recompensată cel mai ades cu puşcăria? Sunt eu masochist că trăiesc în România? Cine mă vrea prost?

Melodiile de care vreau eu să pomenesc sunt ale unor autori, care dacă se năşteau într-o ţară de proşti, cum se afirmă adesea, n-aveau cum să compună cântece aşa de frumoase dar atât de necirculate în FM-ul românesc. Sfinţii Părinti ai Bisericii, pe când Biserica era Una, au decis să incanteze rugăciuni, după ce observaseră că oamenii prind mai bine mesajul dacă acesta e cântat. Câţi români pot simţi în timp real un cântec cu versuri în limba engleză într-o ţară francofonă cum ar veni? Doar câţiva traducători din cei foarte buni. Cine nu crede să încerce măcar a înţelege textul melodiei Come Together, cântec de atitudine Lennon & McCartney .

Am început cu un citat, voi încheia cu altul din paginile de jurnal (1945) ale lui Tudor Muşatescu: “Sper să pot, în scurt timp, să “înnobilez” genul ăsta, atât de agreabil şi cerut, al spectacolelor muzicale. Sunt convins că nu e publicul de vină. Numai autorii mârlani, agramaţi şi directorii imbecili sau duşi cu preşul de… “specialişti”. Nu spectatorii strică teatrul, ci invers”. Se poate aplica fără dubiu: nu ascultătorii strică muzica radiourilor, ci invers.

Al doilea:
Se spune că într-o pădure izbucnise un incendiu devastator şi o pasăre Colibri tot aducea apă în cioc, ca să stingă focul. Toate celelalte animale, înnebunite de spaimă, fugeau care încotro, pe unde nimereau. Pasărea Colibri continua, însă, să care apa în cioc. Un tigru, conştient de zădărnicia demersului, îi atrase atenţia: – Eşti nebună? Tu crezi că poţi să stingi focul ăsta imens cu stropul… de apă pe care-l aduci tu? Pasărea Colibri îi răspunse: – Eu îmi fac partea mea…

Scris de ŞTEFAN MARDALE, 47 de ani, profesor de canto.