de Andrei AMZA

Dacă te-a cuprins dorinţa unei ieşiri în Mamaia şi vrei să mănânci o hamsie sau un mic, fără a avea pretenţia unei serviri impecabile, atunci te duci în Satul de Vacanţă. Dacă ai noroc să găseşti un loc liber la o masă, dai deoparte firimiturile şi scobitorile lăsate de sătulul dinaintea ta, te aşezi şi aştepţi să fii băgat în seamă de un ospatăr. Mănânci când o fi să fie, ţi-ai sorbit berea, plăteşti, te ridici şi pleci fără alte comentarii cum că ospătarul abia te-a băgat în seamă, că era transpirat, că a uitat să-ţi aducă muştarul etc. Treaba trebuie să fie asumată, că deh… Ăla-i locul, alea-s standardele.

Dacă vrei totuşi să te arunci mai în nordul staţiunii, de la Iaki spre veşnicul în renovare Rex, unde parcă totul e mai cochet, cu terase unde chiar poţi să îl auzi pe cel care îţi vorbeşte, dar şi cu preţuri pe măsură, atunci înseamnă că ai luat cu tine cel puţin o traistă plină cu aşteptări de bun-simţ. Şi, spre surprinderea ta, te trezeşti că serviciul ospătarului de aici nu diferă cu mult faţă de ceea ce întâlnisei în Satul de Vacanţă. Omul îşi face atât de greu apariţia încât, deşi ţi-ai promis că atunci când o să îl vezi îi spui vreo două, când în sfârşit te-a băgat şi pe tine în seamă, te bucuri ca un copil la halviţă. Diferă doar decorul şi uniforma, că sictirul şi nervii sunt ca la masa cu hamsii. O laşi baltă cu observaţiile, pentru că ţi-e foame şi-ţi e teamă să nu-ţi asezoneze pastele cu ceva din propriu-i gât. Şi aşa îl deranjează suficient faptul că te-ai găsit şi tu să te aşezi fix la terasa unde lucrează el.

De curând, l-am cunoscut pe Marius (foto). Are 23 de ani şi lucrează ca ospătar la un saloan de evenimente speciale din Bucureşti. Este genul care îşi face treaba impecabil. Marius a avut grijă să nu am mai mult de două chiştoace de ţigară îngrămădite în scrumieră. A fost foarte grijuliu cu umplerea paharelor şi a răspuns prompt oricărei rugăminţi pe care am avut-o. L-am observat cum era preocupat de tot ceea ce se întâmpla la masă şi intervenea până să apuc eu să îl caut cu privirea. Însă cel mai mult m-a impresionat că a făcut asta nu cu un zâmbet forţat, pentru că aşa i-au spus şefii, ci cu diplomaţie şi eleganţă. Cu un ton al vocii din care reieşea că este sigur pe ceea ce face şi că eu doar trebuie să stau acolo şi să mă simt bine. Şi asta am făcut, pentru că eram pe mâinile unui tânăr care practică meseria asta de patru ani şi care se respecta pe el şi ceea ce face.

Marius mi-a spus că provine dintr-o familie modestă, că mai are acasă şapte fraţi şi munceşte din greu pentru banii pe care îi câştigă. Era surprins când i-am spus că vreau să scriu despre el, să îl prezint ca pe un exemplu, pentru că nu înţelegea ce mi se pare aşa de ieşit din comun. L-am lămurit povestindu-i despre o nuntă la care ospătarul se luase în gură cu mine, susţinând că eu am uitat să-i spun să pună şi gheaţă în pahar: “Haideţi, vă rog. Ce, eu sunt surd? Nu mi-aţi spus nimic de gheaţă!“

Şi uite aşa am ajuns ca atunci când dăm peste un serviciu de calitate din partea unui ospătar să ne minunăm. Cu prima ocazie le povestim si prietenilor. Da, un ospătar precum Marius nu a făcut altceva decât să-şi facă meseria corect, aşa cum ar trebui să o facă toţi, dacă tot s-au apucat de ea.