ACASA » INTERVIURI » Interviu cu regizoarea CHRIS SIMION

Piesa de teatru, ‘Ce ne spunem când nu ne vorbim‘, a reprezentat un nou succes obţinut de regizoarea Chris Simion pe scena de la Café d’Art. „Ţi-a plăcut? Ai stat în sală?”, au fost primele întrebări pe care le-a adresat, cu nerăbdare în privire şi cu îngrijorare în voce, Chris Simion, autoarea piesei, în timp ce se pregătea pentru interviu.

După ‘Dragostea durează 3 ani‘, acesta este al doilea proiect pe care tânăra regizoare îl aduce, în interval de o lună, la Constanţa. În sala arhiplină, atmosfera a fost încărcată de o energie deborantă, născută din bucuria publicului, care a savurat fiecare moment al spectacolului.

R: Cum ai simţit, de data aceasta, reacţiile publicului?

Chris Simion: În seara aceasta a fost un public foarte tare, a fost unul dintre spectacolele foarte bune, datorate publicului activ şi inteligent, plin de umor, care a ştiut să reacţioneze exact când a trebuit. Mi-a plăcut foarte mult energia publicului, care m-a încărcat pozitiv. Am simţit de foarte multe ori că spectatorii au reacţionat la tot ceea ce le-am oferit, că aveau nevoie de tot ce le-am dat, că s-au regăsit acolo. A fost o seară tare faină. Nu întotdeauna ai parte de reacţii inteligente. Depinde foarte mult de locul unde joci, de oamenii care intră în sală. Teatrul e chimie. Dacă oferi şi nu primeşti, totul e în van.

R: Ce reprezintă proiectul „Ce ne spunem când nu ne vorbim” pentru autorul şi regizorul său?

C.S.: Iubesc piesa aceasta. Proiectul este mai amplu, prima parte este un roman, care a fost tipărit de Editura Trei şi se găsește în librării. Partea a doua este piesa de teatru, independentă de partea întâi; poate fi văzută şi dacă nu ai citit romanul, la fel cum şi romanul poate fi citit dacă nu ai văzut piesa. Ambele abordează însă aceeaşi temă – infidelitatea. Dacă prima parte este mai sobră şi este o corespondenţă prin email între două personaje – Floarea Soarelui şi Zmeul Albastru, partea a doua prezintă şase situaţii despre cum să înşeli în cuplu.

Mă bucur că este un spectacol care prinde la public. Noi, întreaga echipă, iubim acest proiect, care a avut o istorie foarte tare, pentru că atunci când am început să repetăm, eu încercam să îmi conving actorii că este cea mai proastă piesă pe care o avem de lucrat şi că mai bine renunţăm la ea şi ne apucăm de altceva. Dar ei au avut mult mai multă încredere în ce am scris decât mine şi, drept dovadă, a ieşit acest spectacol, care ne e tare drag.

R: Cum descrii relaţia care există între tine şi actori?

C.S.: Ţin foarte mult la actorii care joacă în acest spectacol. Am reuşit să creăm o echipă şi e vital pentru un regizor să poată distribui aceiaşi actori în alte roluri, să poată avea atât de multe variante, o diversitate atât de mare, cu aceiaşi oameni. Îmi place această relaţie pentru că putem să fim sinceri şi să ne spunem în faţă ce gândim şi ce simţim, indiferent că ne doare sau că ne place. Nu este totul roz şi frumos, trecem și prin momente dure, dar acestea construiesc, niciodată nu au distrus. Astfel realizăm că între noi este o relaţie profundă. De-a lungul timpului, s-au schimbat oamenii. Până în acest moment, în Compania de Teatru D’Aya au fost mult mai mulți actori decât cei care sunt în prezent, dar au rămas cei care și-au dorit într-adevăr acest concept și care chiar cred că echipa nu poate să existe decât dacă există o relație nudă și sinceră, indiferent de riscurile ei.

R: În ce măsură este solicitat regizorul care face teatru independent, faţă de cel din teatrul clasic?

C.S.: Din păcate, doar generaţia tânără serveşte teatrului independent. Ar putea să încerce şi cei din generaţia mai experimentată, pentru că este o formă de teatru care are avantaje şi dezavantaje, dar care îţi oferă o foarte mare libertate. Este adevărat că un club nu îţi poate oferi ceea ce are o scenă de teatru clasic, sunt spectacole total diferite. Dar teatrul independent te formează şi te determină să funcţionezi într-un anumit fel, pentru că trebuie să gestionezi tot, ai de la responsabilitatea oamenilor care intră în sală, la cea care ţine de elementul tehnică, ai responsabilitate artistică, absolut totul trebuie avut în vedere.

R: Ce spectacole noi, purtându-ţi semnătura, urcă în această perioada pe scenă?

C.S.: Deocamdată am scos un proiect nou, care a ieşit foarte frumos – „Omul pescăruş sau Drumul spre Frumos”, după nuvela „Pescăruşul Jonathan Livingston”, de Richard Bach. Este primul spectacol de teatru acrobatic făcut în România şi este lucrat cu acrobaţii trupei Xtreme. E un proiect de mare performanţă, pe care sper să îl aduc şi la Café d’Art. În plus, mai sunt câteva zile până la premiera piesei „Maitreiy”, după Mircea Eliade.

R: Ce proiecte ai în ceea ce priveşte scrisul?

Deocamdată, nu am, pentru că la mine scrisul durează ani. Am scris prima parte din „Ce ne spunem când nu ne vorbim” în opt ani. Piesa de teatru a fost gata mai repede, pentru că mă ardea. Practic, această a doua parte a ieşit dintr-o întâmplare, pentru că editura, saturată de promisiunea că finalizez proiectul, a publicat, după aceşti opt ani, o formă a manuscrisului. Şi pentru că mai aveam ceva de spus, a apărut partea a doua. Regia şi scrisul sunt foarte diferite. Atunci când fac teatru, nu pot să scriu şi atunci când scriu, nu pot face teatru. Energiile diferă. Atunci când faci teatru, oamenii au nevoie de tine, să le dai forţă, încredere, să ai generozitate maximă, să fii cu ei acolo. Când faci regie, nu ai cum să fii doar tu cu tine. Când scriu, este exact invers. Atunci am nevoie numai de mine și de nimeni altcineva, este un univers ermetic, în care intru cât mai adânc, este o cu totul altă lume.

R: Dacă ar trebui să alegi între regie şi a scrie, care ar fi varianta pe care ai păstra-o?

C.S.: Mă simt mult mai bine când scriu, îmi este mai aproape de suflet, dar nu cred că aş putea să renunţ la teatru, pentru că sunt multe lucruri pe care nu le pot exprima prin scris şi pe care le transmit în interpretarea personajelor, prin actori, prin dialog.

Interviu realizat de Cristina LAZĂR

TE-AR PUTEA INTERESA:

Login

Lost your password?