ACASA » INTERVIURI » INTERVIU cu actriţele Anca Sigartău şi Luminiţa Gheorghiu

După stingerea luminilor de pe scena de la Café d’Art, finalul piesei de teatru  „3 o’clock” a rămas deschis, iar spectatorii au păstrat impresia că cearta personajelor va continua în eternitate. Duetul actoricesc, format din Luminiţa Gheorghiu şi Anca Sigartău, a obţinut, pentru interpretarea conflictului intens al celor două surori atât de diferite, aplauze furtunoase.

R: Cum aţi simţit publicul de la Café d’Art?

Luminiţa Gheorghiu: Publicul a fost foarte receptiv în această seară, a ascultat şi a reacţionat astfel încât plec mulţumită acasă. Am o părere personală: publicul este mereu foarte bun, foarte talentat. Dacă într-o seară spectatorii nu râd sau nu plâng, actorul este de vină, pentru că nu a ştiut să le stârnească reacţii. Am verificat acest lucru, de-a lungul timpului, jucând comedii cu Anca şi atunci când simţeam că nu s-a râs aşa cum ne aşteptam, căutam motivul în prestaţia noastră de pe scenă. Sunt şi eu, la rândul meu, spectator în sală. Sunt cel mai imposibil spectator. Râd greu. Plâng greu. Dar dacă un actor joacă aşa cum trebuie în seara respectivă, îmi trezeşte reacţii.

Anca Sigartău: Café d’Art este un spaţiu excelent pentru astfel de spectacole, este primitor, are o anumită căldură, care m-a facut să mă simt foarte bine. Aşteptările pe care le aveam înainte de spectacol au fost îndeplinite 100%.

R: Ce reprezintă acest spectacol pentru dvs., prin prisma colaborării cu regizorul Dan Tudor?

L.G.: Textul piesei „3 o’clock” este foarte bine scris, după părerea mea. Iniţiativa acestui spectacol, pe care îl jucăm sub egida Teatrului „Maşina de vise”, îi aparţine regizorului Dan Tudor, care a primit piesa de la autoare. Îmi doream demult să joc în regia lui Dan Tudor şi iată că, după o altă încercare nereuşită din motive obiective, acest lucru se petrece atât de frumos.

A.S.: Pentru mine, acesta este al doilea spectacol la care lucrez alături de Dan Tudor şi am avut de la bun început, încă de la prima repetiţie, senzaţia că ne cunoaştem de multă vreme, deşi nu ne ştiam. Ne înţelegem extraordinar şi de aceea ne face mare plăcere să lucrăm la acest proiect cu care suntem destul de ocupaţi, pentru că vom juca piesa în Bucureşti, pe 27 decembrie, într-o cafenea, şi pe data de 30 ianuarie, la Teatrul Nottara. Vor urma reprezentaţii în Timişoara, Piteşti şi aproape în toată ţara.

R: Cum este trecerea de la film la teatrul underground?

L.G.: Părerea mea este că atât pentru teatru, cât şi pentru film, un actor trebuie să aibă talent. Nu cred că este o deosebire între un rol pe care îl faci în teatru şi unul dintr-un film.

A.S.: Teatrul underground îmi place pentru că te obligă să ai un contact diferit cu publicul, faţă de ceea ce se petrece pe scena mare. E alt ritm, altfel mă pun în funcţiune într-un spaţiu neconvenţional.

R: Dar ce vă place mai mult?

L.G.: Amândouă. Teatrul este special, pentru că ai omul lângă tine şi trebuie să te adaptezi în funcţie de spaţiul în care joci. Este, în acelaşi timp dificil, pentru că la fiecare reprezentaţie trebuie să fii proaspăt, să dai viaţă aceluiaşi personaj. La film, parte dificilă este că în clipa în care s-a dat motor, trebuie să ai personajul gata. Ceea ce nu îmi place este când mi-e teamă că nu am găsit toate trăsăturile unui personaj, că, poate, într-o seară la teatru, din diferite motive, nu reuşesc să fac un rol aşa cum mi-am propus.

A.S.: Întotdeauna, un rol este o provocare, trebuie să descoperi cât mai multe nuanţe. La film cred, totuşi, că presiunea este mai mare pentru că ceea ce s-a filmat rămâne şi, ducându-te apoi în sală, poţi spune: „Aş fi putut juca mai bine”. Eu mi-aş dori să fac film, dar prefer teatrul.

Interviu realizat de Cristina LAZĂR

TE-AR PUTEA INTERESA:

Login

Lost your password?