ACASA » BLOG » EDITORIAL: Taxi Driver

Ţi s-a întâmplat vreodată să te grăbeşti pentru a ajunge într-un loc, iar singura variantă salvatoare a fost aceea de a te urca în primul taxi ce ţi-a ieşit în cale? În general, noi ăştia mai pietoni, pentru asta folosim un taxi.

Îi fac semn, opreşte şi mă urc. Deodată, nările mi se inundă cu un miros stătut, înţepător de mucegai amestecat cu naftalină şi niscaiva vânturi plasate strategic sub scaun, dar care au evadat şi nici că au mai fost eliberate din maşină. Şoferul, un bătrânel cu figură optimistă, parcă rupt din reclama aia emoţionantă cu fluturele şi fiul ignorant.

Presat de timp, accept situaţia şi mă străduiesc să-mi adaptez simţurile la mediul înconjurător. „Încotro?“ mă întreabă tataia plin de voioşie. Îi răspund şi, date fiind circumstanţele, mă izbeşte-n în moalele capului cu o nouă întrebare, pusă chiar cu zâmbetul pe buze: „Păi şi asta unde mai vine?“

Bun. Să recapitulăm: mă grăbesc de moarte, mă aflu într-un taxi în care pute de zici că o gaşcă de cerşetori tocmai ce au terminat o partidă de poker pe dezbrăcate, şoferul este atât de bătrân că după ce clipeşte de zece ori se simte obosit şi nici nu ştie cum să ajungă la destinaţia cerută. Ce-i de făcut? Mi-aş fi dorit să apară Monica Tatoiu de nicăieri şi să-mi prezinte soluţii, dar…

Să zicem că aş putea să cobor şi să aştept alt taxiu. Însă, asta presupune irosirea altor câteva minute preţioase şi riscul ca şi în următoarea maşină să dau fix peste aceleaşi condiţii şi ca totul să fi fost în zadar. Mă uit la bătrânul şofer şi nu pot să nu mă întreb dacă face meseria asta din plictiseală sau pentru simplul fapt că are o pensie atât de mică încât, la anii lui, taximetria este singura posibilitate de a mai câştiga un ban în plus.

Oftez, deschid geamul ca să mai eliberez duhoarea şi îi dau omului câteva repere pentru a ajunge la destinaţie. Pleacă de pe loc fără a-mi confirma că a înţeles unde trebuie să ajungem, dar mă las la pedala lui. Privindu-l cum conduce cu bărbia apropiată de volan, am început să recapitulez tehnicile de resuscitare pe care le-am învăţat la un şpriţ şi o sămânţă cu un tip care era plătit pentru asta.

Deja sunt resemnat, ştiu că sunt în întârziere şi că nu mai pot face nimic altceva decât să aştept. Ba pot! Pot măcar să lupt împotriva mirosului. Cum? Îmi aprind o ţigară, funcţionează de fiecare dată. Bag mâna în buzunar după pachet şi privirea îmi fuge iar către bătrânel. „Dacă mirosul de tutun îi provoacă vreo reacţie cu spume!?“ Decid să le las dracului de ţigări şi să mă concentrez la drum, pentru binele amândurora.

La un semafor ale cărui 60 de secunde le-am prins din plin, că aşa se întâmplă când te grăbeşti, mai relaxat, bătrânelul şofer încearcă prima şi ultima sa tentativă de conversaţie în cursa cu mine. „Crezi că o să iasă? Eu cred că o să iasă“, spune hotărât. Iată, îmi zic, că vârsta e vârstă, n-ai ce-i face. „Ce, cine să iasă?“ întreb plin de nedumerire. Zâmbeşte, clipeşte apăsat şi-mi răspunde: „Dan Diaconescu preşedinte“

TE-AR PUTEA INTERESA:

Login

Lost your password?