ACASA » BLOG » EDITORIAL: Hollywood versus film românesc

filantropica-318790l-imagineSă compari cinematografia românească cu producţiile hollywoodiene este, ar spune unii, ca şi când i-ai compara în materie de calităţi vocale pe Fernando de la Caransebeş şi Steven Tyler. Adică, aşa ceva nu compari. Nu ai de ce, nu e necesară o astfel de comparaţie. Însă lumea o face şi chiar foarte des, iar atunci când pe marile ecrane mai apare câte un film românesc, există tendinţa de a se strâmba din nas ca la farfuria cu brocoli. Oare greaţa se trage de la faptul că o mare parte din public nu înţelege arta, drama, cadrele mult prea mişcate, dialogurile “mute”, substraturile, nuanţele şi are incapacitatea de a deduce mesajul sau direcţia pe care a vrut regizorul român s-o prezinte? Sau, pur şi simplu, cele mai multe filme româneşti, realizate după ’90, chiar sunt plictisitoare, greu de digerat?

Cardinal Motors

Există De Niro, Al Pacino, Tom Hanks, Christopher Walken, exsită Scorsese, Tarantino, Coppola… Cinematografia românească face parte din cultura noastră, însă cinematografia americană face parte, de ceva vreme, din toate culturile. De ce? Pentru că au făcut-o şi pentru că o fac mai bine decât oricine. În general, ne uităm la un film ca să ne relaxăm, să râdem cu gura până la urechi dacă e cazul, să ne distrăm pentru că, în fond, este o formă de entertainment.

Personal, n-am chef să văd într-un film o scenă semi-întunecată în care, timp de 5 minute, câteva personaje stau la o masă şi nimeni nu scoate o vorbă – ori filmele româneşti abundă de astfel de momente cu “schepsis”, pe care doar regizorul în mintea lui le vede ca fiind extrem de relevante. Sau un final tăiat cu toporul, aiurea, nefiresc, ca să te lase, vezi Doamne, cu o năucire în cap şi o bală în colţul gurii. De adăugarea unor coloane sonore decente nici nu mai încape vorbă. Astfel de elemente au îndepartat publicul român de filmele româneşti şi, implicit, de regizorii lor, care în mare parte (deci nu toţi) pozează în geniali aroganţi şi refuză să înţeleagă că pot face filme de calitate şi dacă se raportează la nişte standarde şi tehnici cinematografice de secol XXI. De ce aş vrea să văd un film făcut în 2012 (2013 mai nou), care e turnat la fel ca Moromeţii, din 1987?

Partea bună este că la capitolul comedii româneşti, regizori precum Manole Marcus, Geo Saizescu, Virgil Calotescu sau Mircea Drăgan au scos pe marile ecrane adevărate capodopere. Titluri precum “Operaţiunea Monstrul”, seriile B.D., “Secretul lui Bachus”, “Astă seară dansăm în familie” şi altele au avut şi au succes la public mai ales datorită unor actori cu prestaţii inegalabile, care au transformat texte, aparent banale, în replici de umor genial. Partea proastă e că aceste comedii româneşti excepţionale au fost realizate înainte de 1990. Apoi, cu o vizibilă sete de exprimare liberă şi occidentalizare, a apărut varianta cu ţâţe goale a filmului Liceenii (cu nurii Oanei Sârbu), “Miss Litoral” – cu şi mai multe ţâţe, “A doua cădre a Constantinopolului” etc. Peste tot era plin de nuditate gratuită. Mă mir cum de nu a apărut un film care să se numească chiar aşa: “Poftim ţâţe!”. Câţiva ani mai târziu ne este dat să vedem cum se dă cu satârul în comedia cinematografică românească în “The Godmother” (cu Alex Velea în rolul antagonistului! Pe bune?!)

“Un film nu este opera unei agenţii de turism, nu este finanţat de un program pentru atragerea străinilor pe litoral, ci este o operă de artă şi un act de cultură. El îşi are propriul său univers”, spunea Nae Caramfil, unul dintre foarte puţinii regizori români care a reuşit, după 1990, să demonstreze că filmele româneşti se pot face bine şi pe placului unui public larg: “Filantropica” şi “Asfalt Tango”.

Şi totuşi, am vrea să vedem un film românesc făcut după standarde americane sau aşa ceva ar fi imposibil, nu din punct de vedere financiar, ci regizoral? Încercările lui Sergiu Nicolaescu cu Poker, Supravieţuitorul şi Ultimul Corupt au euşuat, în ciuda unor distribuţii de excepţie. Cineva îmi spunea acu’ ceva vreme, în glumă, că poate dacă Stăpânul Inelelor ar fi fost făcut de Mungiu, am fi avut parte de câteva ore bune în care un tip ar sta de vorbă cu inelul său într-o peşteră, iar la final l-ar fi aruncat în sobă.

TE-AR PUTEA INTERESA:

Login

Lost your password?