ACASA » BLOG » EDITORIAL: Fotoliul din odaie şi drama din tigaie

Iată că, spre ruşinea-mi, s-au împlinit câteva săptămâni de când n-am mai aşternut câteva rânduri aici. Aş vrea să încep prin a le spune celor cu credinţă în divinitate „Hristos a Înviat!“, iar celor cu alte credinţe le urez o recuperare cât mai rapidă a banilor cheluiţi din obligaţii morale în această perioadă.

Iniţial, îmi propusesem să scriu despre cum Paştele (sau Paştii, cum e mai corect acum) şi în general sărbătorile creştine se transformă treptat, de la an la an, în campanii de marketing, vărsare de sânge pe mulţi bani în numele tradiţiei şi lista poate continua. Însă despre aşa ceva s-a tot scris, se va mai scrie şi deja nu mai miră pe nimeni ceea ce se întâmplă, mai ales că nimeni nu mai are timp să observe. Suntem prea grăbiţi şi preocupaţi să facem bani, ca mai apoi să-i spargem ca să umplem masa.

Aşadar, sărbatorile vin şi trec, la fel şi banii, protestele devin mai aprige şi se potolesc, vin zăpezile, fac prăpăd şi se topesc, Guvernul se schimbă, vremea la fel, Pepe îşi ia nevastă ca să nu-l tranşeze ţiganii, OTV se închide, dar în tot acest timp ceva rămâne constant şi neschimbat: reclama la tigaia magică Dry Cooker. Pe când eram ciutan şi ascultam la pick-up un disc cu şlagăre în care Mirabela Dauer cânta duios ‘Dormeau pe-o frunză două stele’ sau stăteam cu ohcii lipiţi de ecranul alb-negru al televizorului ca să văd semi-videoclipul cu păpuşi care cântau la vioară, iar Mirabela zicea cu ‘Morăriţa’, nu mi-aş fi imaginat că într-o bună zi acea artistă îşi va folosi vocea inegalabilă pentru vorbe, ca să convingă o ţară să cumpere o tigaie. De fapt, cine s-ar fi gândit?

Aici nu este vorba despre tigaie, pentru că, la fel de bine, putea să vândă şi ciuperci tămăduitoare. Este vorba despre faptul că un artist de talia Mirabelei Dauer acceptă un astfel de contract publicitar pentru a-şi completa veniturile jenant de mici, după o carieră de peste 30 de ani dedicată scenei şi muzicii. Este vorba despre faptul că artişti mari ajung să închidă ochii, să-şi calce pe principii şi, implicit, pe valoarea lor, pentru a supravieţui. Cei care nu au făcut-o îşi trăiesc sau şi-au trăit ultimii ani din viaţă în sărăcie şi în umbra celebrităţii de altă dată.

Unii ar spune că artiştii din „generaţia veche“ n-au fost sau nu sunt în stare să se reinventeze, să se adapteze la piaţă, să vină cu ceva nou. Dar de ce ar trebui ca Mirabela Dauer, spre exemplu, să vină cu ceva nou, după ce a oferit atât de mult încât ar trebui ca acum să ducă un trai decent, lipsit de griji materiale, în care ideea de a face reclamă unei tigăi să fie doar o glumă proastă la un pahar de vin cu prietenii? Aşa ceva se întâmplă în ţări care îşi apreciază valorile artistice şi din punct de vedere financiar, nu doar de faţadă sau atunci când, „surprinzător“ şi „senzaţional“, se sting din viaţă.

Şi aici îmi vine în minte exemplul maestrului Johnny Răducanu. La un moment dat a fost decorat cu Ordinul Maritul Cultural în Grad de Mare Ofiţer de Ion Iliescu, care la acea vreme era preşedinte. În timpul ceremoniei, Răducanu l-a întrebat la ureche pe Iliescu: „La ce e bun ordinul ăla?“ „Păi, când o să mori, o să se tragă trei salve de tun“, a răspuns Iliescu. „Mă cac pe ele de salve!“, i-a spus Răducanu.

TE-AR PUTEA INTERESA:

Login

Lost your password?