ACASA » INTERVIURI » COSTEL BOJOG: Există oameni cu care nu trebuie să glumeşti, pentru că nu ştiu de glumă

COSTEL BOJOG: Există oameni cu care nu trebuie să glumeşti, pentru că nu ştiu de glumă

de Andrei AMZA

INTERVIU COSTEL BOJOG. Studentul Constantin Bojog, venit din Bacău la facultate în Bucureşti, se vedea stând la un birou, făcând ceva ce nu-i place. Doisprezece ani mai târziu, stă pe scene din toată ţara cu un microfon în mână, face mii de oameni să râdă, a devenit unul dintre cei mai apreciaţi comedianţi din România şi se prezintă aşa: “Eu sunt Costel”. Însă, din toată povestea asta, cel mai important aspect pentru el este că face ce îi place şi se străduieşte să o facă bine. Fie că vorbeşte despre începuturile sale în stand-up, despre experienţe plăcute şi altele mai puţin plăcute, despre teatru, film şi despre el, Costel o face mereu cu umor şi cu plăcerea de a comunica, de a împărtăşi ceva din trăirile şi emoţiile sale.

Cei care vin la spectacolele tale ştiu că eşti din Bacău, pentru că o spui pe scenă. Tot pe scenă te-am auzit spunând că ai terminat o facultate ce nu are nicio treabă cu actoria sau, cu atât mai mult, nu are nimic amuzant în ea. Despre ce este vorba?

Este vorba despre Facultatea de Automatică şi Calculatoare, care a devenit subiect de stand-up la mine. Mai nou, chiar am făcut o glumă în care spun că Facultatea de Automatică a fost o relaţie din care am ieşit foarte greu şi care m-a manipulat foarte puternic. Era ca o femeie care venea la mine cu tot felul de condiţii de genul: “Vrei diploma? Păi mai întâi trebuie să iei examenul la Protocoale de Comunicaţii”… Deci tot timpul mă condiţiona femeia asta, Automatica. Niciodată n-a fost ca la cealaltă, Actoria, care era foarte deschisă, foarte relaxată. Mă lăsa să mă văd şi cu alte facultăţi dacă ţineam neaparat.

Chestia e că am rămas şi cu un reflex destul de negativ după Facultatea de Automatică, pentru că eu încă mai zic că mai am două examene şi o termin, dar îmi dau seama acum că nu mai am niciun examen. Dar mi-a rămas în minte chestia asta şi de fiecare dată când mă întreabă cineva de facultate îmi vine în minte treaba asta cu examenele de la Automatică.

La un moment dat, te-ai văzut făcând acea meserie?

Eu când am plecat din Bacău să dau la Bucureşti, eram cu nişte colegi cu care ne-am ambiţionat să dăm la facultatea asta, să ne pregătim… Pe vremea aia, Bacăul nu era un oraş care să te inspire la ceva artistic. Asta îţi inspira oraşul – te duci acolo, faci facultatea asta ca să ai un viitor. Eu în niciun caz nu mă vedeam făcând stand-up sau ceva artistic. Mă vedeam muncind la un birou, la o firmă… Un job serios (râde). Când mi-am dat seama ce presupune această facultate şi ce chin era pentru mine… Fiind în anul patru, colegii mei care erau foarte buni, făcuţi pentru a înţelege şi a învăţa la Automatică şi Calculatoare, mai şi munceau în domeniu, eu doar mai făcusem nişte tehnoredactare. Scrisesem un proiect de diplomă în Word – cam aia făceam. Luam 500.000 de lei vechi pentru proiectul respectiv, pe când prietenii mei din facultate aveau salarii. Deci era foarte frustrant pentru mine. Mă gândeam că nu ştiu ce o să fac după ce termin facultatea asta. Dar a fost foarte drăguţ, pentru că în anul patru să zicem că destinul mi-a deschis o uşiţă, că eu nu prea am tras de ea. A fost foarte drăguţ destinul cu mine şi a zis: “Bă, hai că se chinuie săracu’…”.

Am învăţat că există oameni cu care nu trebuie să glumeşti, pentru că pur şi simplu nu ştiu de glumă.

Şi iată sunt doisprezece ani de când faci stand-up comedy în România şi eşti recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni. Cum a fost când ai văzut prima dată un show de stand-up la noi şi ţi-ai dat seama că poţi şi tu să faci asta?

Eu nu apucasem să văd cum se face stand-up la noi. M-am dus direct pe scenă. De fapt, chiar în seara în care am şi văzut pentru prima dată, atunci am şi urcat pe scenă. Octavian Strunilă făcea stand-up acolo, cu Bobonete, Bordea, Cristian Dumitru, erau mai mulţi… Teo era şi el printre ei, iar eu doar ce văzusem şi nu pot să spun că m-a dat pe spate foarte puternic. Aşa mai văzusem la Seinfeld, dar nu aveam idee ce face el de fapt acolo, doar înţelegeam cumva convenţia. Şi am urcat pe scenă, dar nu eram pe uscat, adică luasem ceva la bord înainte şi m-am exteriorizat, am fost foarte energic şi am spus o poveste, două-trei. Ţin minte că povestisem cum am stat trei ore la un vivariu din Tulcea cu soţul surorii mele, care era o enciclopedie vie despre natură şi animale. Descriam cât de mică era căsuţa aia şi că noi am stat atâtea ore acolo. Dacă era un muzeu mai mare, un an de zile îl petreceam acolo. Ţin minte că am avut un feedback foarte mişto din partea oamenilor din sală şi cei care făceau stand-up acolo şi mi-au insuflat foarte multă încredere.

costel-bojog

Sursa: facebook.com/costelbojog Foto: Remus Resmerita

M-a luat Bobo pe scări şi m-a întrebat ce părere am să mai vin vineri şi sâmbătă. “Faci primele spectacole gratis şi dacă iese bine primeşti şi bani”, mi-a spus. Şi când am început să primesc bani, tu îţi dai seama cum a fost pentru mine? Eu care eram frustratul că nu fac bani, că nu muncesc unde trebuie şi acum vinerea şi sâmbăta făceam bani cam pentru zece beri – că eu întotdeauna calculam banii în bere. Deci eu, la vremea respectivă, câştigam vinerea cinci beri, ceea ce era foarte mişto. Înainte eu nu ieşeam vinerea şi sâmbăta, pentru că nu-mi permiteam să plătesc şi bilet şi bani de bere. Adică eu mă duceam în Club A şi în Fire când era gratis intrarea.

Dar nu tot începutul carierei mele în stand-up a fost succes după succes. Am avut şi spectacole proaste. Spectacole cu linişte totală în sală, cu oameni care plecau de la show.

Au fost şi show-uri în care m-am dus într-o zonă mult prea vulgară pentru public şi a fost cu deranj, dar au fost foarte multe spectacole din care am învăţat ce şi cum trebuie făcut. Apoi am început să mă uit destul de mult la stand-up, să studiez mai mult.

“Bucureşti” este numele pe care l-ai dat unuia dintre spectacole, în care împărtăşeşti publicului o evoluţie a vieţii tale de când ai ajuns în Capitală ca student, până la momentul în care te-ai aşezat la casa ta, ai devenit tatăl a doi copii. Ţi-a câştigat Bucureştiul respectul?

Da. Este un oraş pe care îl respect în primul rând pentru că locuiesc în el. Este ciudat să nu respecţi locul în care trăieşti şi nu recomand nimănui, indiferent de oraş, să nu-şi respecte locul în care trăieşte. Se întâmplă să mai ajung prin oraşe mai mititele, la spectacole la care nu vin foarte mulţi oameni şi poate nu se râde la fel de puternic, iar după ce se termină vin diverse grupuri de oameni să facem poze şi îi văd că au o atitudine aşa umilă, de parcă oraşul lor este oribil şi îmi spun tot felul de chestii: “la noi e oraşul mic, e sărăcie, că oamenii-s mai proşti”, şi nu e ok. Oraşul în care locuieşti trebuie respectat şi cu bune şi cu rele.

Dacă mă exteriorizez şi sunt mai coleric nu sunt foarte fluent, foarte logic şi chestia asta mă enervează şi mai tare

Undeva prin 2014, la Arad, ai avut parte pe scenă de o experienţă mai puţin plăcută, când nişte indivizi dubioşi au aruncat cu sticle spre scenă. Este un risc al meseriei sau ghinionul tău că ai avut parte de astfel de specimene printre spectatori?

Eu am luat-o ca pe o lecţie pentru mine, în sensul că nu e bine să te duci prea departe cu oamenii de genul ăla. Dacă nu ştiu de glumă, părerea mea e că mai bine te opreşti din spectacol şi-i aştepţi pe oameni să plece, pentru că poţi să dai peste nişte idioţi care să fie agresivi şi violenţi. Ideea e că, trebuie să recunosc, şi eu am stârnit toată treaba acolo. De ce? Pentru că oamenii începuseră cu ameninţări de genul “Poate nu mai ajungi pe acasă!” şi atunci s-a umflat puţin vena în mine şi mi-am zis: “Hai să-i fac pe oameni”, dar nu mă aşteptam să se ducă totul spre violenţă.

Mai ţii minte ce glumă i-a stârnit în halul ăsta?

Am asociat glumele mele cu nişte situaţii de interlopi. Spre exemplu, când te duci la grădina zoologică este ca şi când te duci ca interlopul la închisoare – să-ţi vezi prietenii maimuţe închişi acolo. Mai ales că au aceleaşi porecle: te duci să-l vezi pe Leopardu’, pe Maimuţă… Moment în care publicul a început să râdă foarte tare şi asta i-a deranjat foarte mult. Am mai spus că sunt foarte mulţi care sunt semi-interlopi, pentru că-s născuţi din tată interlop şi mamă muritoare. Şi băgam tot felul de chestii de genul ăsta, până la un moment dat când s-au trezit vreo trei-patru prieteni de-ai ăstuia, care era alpha-interlop pe acolo, să-mi spună să încetez şi unul dintre ei i s-a adresat cu “Hai, mă, Luci, lasă-l în pace!”. Eh, în momentul în care am auzit că îl cheamă Luci n-am putut să mă abţin. Îţi dai seamna, interlopul Luci? Şi am spus ceva de genul: “Mamă, Luci, ţi-ai pus p*****e să te potolească?”. Şi asta a fost nasoală rău, cam urât, pentru că am dat şi în ceilalţi, care încercau să îl potolească.

Şi s-a ridicat Luci în picioare, a luat un pahar şi l-a aruncat pe scenă. Nu m-a nimerit, însă eu nici nu m-am clintit. Moment în care i-am spus: “Vezi că nu m-ai nimerit? Îţi dai seama, dacă eram un pic mai mare ce m**e îţi luai?”. Omul s-a supărat, a luat o sticlă plină de pe masă şi a ţintit spre capul meu. M-am ferit, mi-a atins numai un pic din creştet şi s-a izbit puternic de peretele din spatele meu. Putea să iasă urât… Am avut mare noroc. În cele din urmă, ei s-au ridicat şi au plecat, publicul era mut şi după câteva minute am continuat show-ul şi îi întrebam pe oameni cu ce a aruncat individul. Eu iniţial crezusem că a fost o scrumieră mare. Am învăţat că există oameni cu care nu glumeşti, pentru că pur şi simplu nu ştiu de glumă.

Costel Bojog stand-up comedy

Sursa foto: facebook.com/costelbojog

Cariera ta din stand-up s-a exstins şi în domeniul actoriei şi al cinematografiei, mai ales după ce ai terminat şi Actoria. Probabil că sunt mulţi care ţi-au văzut apariţiile în “Amintiri din Epoca de Aur” sau “4 luni, 3 săptămâni şi 2 două zile”. Cum e să lucrezi alături de Cristian Mungiu?

A fost o experienţă foarte faină şi mi-aş fi dorit să lucrez aşa din ce în ce mai mult. Pe mine m-a cam lăsat să fac ce vreau, pentru că nici nu am avut mare lucru, dar discuta foarte fain cu oamenii cu care lucra, despre presonaje, despre detalii. Am fost foarte plăcut surprins când am văzut “Amintiri” sau “4,3,2” şi mă întrebam cum reuşeşte să-i facă pe oamenii ăia să joace atât de bine şi să înţeleagă atât de fain situaţia. Iar “După dealuri”, când l-am văzut m-a terminat… Te gândeşti cum poate să redea vizual toate chestiile astea, jocul actoricesc atât de natural şi faptul că nu poţi să ţii cu nimeni în filmul ăla, pentru că, într-un fel, parcă toată lumea are dreptate în felul ei.

De asemenea, joci şi în piese de teatru. După ani de stand-up în care pe scenă ai fost şi eşti tu, personalitatea ta, umorul tău, cum a fost prima experienţă teatrală în care a trebuit să fii un alt fel de personaj în faţa publicului?

Acum nu mai joc în piese de teatru. Prima experienţă a fost cu un personaj care nu făcea mare lucru: apăream un pic la început şi apoi la sfârşit când stăteam în cap, spânzurat de picioare. Nici nu mi se vedea faţa. Dar când am jucat un personaj mai complex, care era un criminal inofensiv ca să zic aşa, în comparaţie cu stand-up-ul, munca a fost un pic altfel. La stand-up eu îmi scriu textul, eu interpretez, eu joc cum cred eu. La teatru ai indicaţii de la regizor, nu trebuie să spui aşa ci altfel. Eu prima dată am lucrat cu un regizor care îţi spunea foarte clar cam ce voia de la tine. La fiecare spectacol mai descopeream câte o chestie şi cum ar fi mai bine să o spun. În timp, se aşeaza personajul, ca să zic aşa. Dar o experienţă foarte faină a fost când am jucat într-o comedie, Romanţioşii, în care eram un puşti îndrăgostit, iar textul era în versuri. Mi-a plăcut foarte mult.

Însă mi-am dat seama că nu am cum să le fac bine pe amândouă şi am ales să mă concentrez mai mult pe stand-up. În teatru trebuie să te duci la repetiţii, la fiecare reprezentaţie – dacă nu poţi să fii prezent la un spectacol într-o seară, toată distribuţia nu joacă. Eu, pentru că trebuia să merg de multe ori prin ţară cu stand-up-ul, încurcam foarte mult teatrul şi a trebuit să iau o decizie.

Intru pe Facebook şi acolo rămân până când uit pentru ce deschisesem laptop-ul.

În viaţa de zi cu zi, de ce este nevoie ca să-l scoţi din sărite, să-l enervezi pe Costel Bojog?

Nu e greu… Mă enervez de obicei când nu obţin nişte lucruri pe care mi le doresc, mă enervez când oamenii nu fac ce cred eu că ar trebui să facă sau uneori când cred eu că merit mai mult şi chestii de genul ăsta. Dacă mă exteriorizez şi sunt mai coleric nu sunt foarte fluent, foarte logic şi chestia asta mă enervează şi mai tare şi atunci prefer să mă închid şi aştept să mă calmez.

Dintre toate proiectele în care eşti implicat, există unul care mie îmi place foarte mult: Comedianţi pe Drumuri, alături de Vio. Cum puneţi la cale o filmare şi încotro vă duceţi când filmaţi?

Totul a pornit de la o nevoie a noastră să mai facem ceva. La mine a fost şi nevoia de a fi prezent în online, dar a fost oarecum o joacă. Plecam spre Cluj şi pe drum am filmat cu laptopul meu… Nici nu am dat importanţă detaliilor tehnice, dar am decis să punem filmările pe Youtube pentru că noi am râs. Şi au început oamenii să le aprecieze şi după ce am postat vreo şapte-opt episoade ne-au căutat oamenii de la Voyo. Deci primul sezon a fost filmat când mergeam la show-uri, iar al doilea când pur şi simplu ne plimbam prin oraş – dacă mai avea unul dintre noi o treabă şi era de mers cu maşina, ne puneam şi mai înregistram. Dar ne întâlnim o dată pe săptămână, filmăm o oră din care scoatem două episoade de câte 5 – 7 – 9 minute, depinde de cât a fost de funny toată chestia.

Tot pentru canalul meu de Youtube am pregătit un al doilea show, ce va fi difuzat în întregime: special-ul “Sex droguri şi copii“. Este filmat într-un pub din Piteşti, este gata montat şi o să fie interesant. Vreau să fac chestia asta în care pun show-uri full de stand-up, dar nu neaparat din săli cu public mare. Vreau să vadă lumea şi cum e să mergi într-un bar, cu oameni care se simt bine la o masă, care au altfel de reacţii… Mie mi-a plăcut foarte mult cum a ieşit.

Game of Thrones. Eşti de acord cu învierea lui Jon Snow?

Eu abia acum am terminat primul sezon. Şi am început să-l urmăresc după ce mi-a povestit Vio despre scena cu Hodor. M-a terminat faza aia. Am fost: “Pe bune? Pe bune e aşa de şmecher scris? Ia, gata, mă uit şi eu”. Deci pentru mine, Jon Snow încă nu a înviat şi nici nu a murit (râde).

De curând am văzut că promovaţi un nou spectacol de improvizaţie Urzeala Jocurilor de Improvizaţie. Ce se întâmplă acolo?

urzeala jocurilorSuntem o echipă destul de mare, dar vom juca în formula de patru improvizatori cu un MC. Am zis că pentru Club 99 trebuie să facem un show de improvizaţie şi am strâns o echipă de oameni tineri şi oameni care fac improvizaţie şi în alte trupe. Acum îi avem pe Radu Bucălae, Cătălin Coşarcă, Mincu şi cu Maria, sunt actori care au început să facă şi stand-up, Alexandru Zob, Vio şi Teo, care va fi MC. Ideea afişului cu Game of Thrones a venit pentru o promovare mai bună şi ni s-a părut foarte amuzantă ideea. Spectacolul nu e o parodie la Game of Thrones, dar dacă publicul va da sugestii din serial vom face fără nicio problemă.

Să trecem la chestiuni cu adevărat importante. Ai idee care ar putea fi salariul Andreei Esca?

Eu sunt convins că e undeva la 15.000 de euro pe lună.

Să zicem că ai avea ocazia să lucrezi cu Andreea pentru o scenă de comedie, ce presonaj crezi că i s-ar potrivi?

În primul rând aş face o variantă feminină de la Terminator – s-ar potrivi aşa cu privirea aia robotică, fără să schiţeze vreo emoţie. Sau… Ar putea să joace o prezentatoare de ştiri într-un film (râde). Acum serios, chiar am o idee pentru un proiect online în care să aduc oameni din jurul meu, care nu au nicio treabă cu actoria sau comedia, şi să joc cu ei o secvenţă. Să-i întreb ce personaj ar vrea şi ce situaţie le-ar plăcea să joace. Cred că ar ieşi ceva foarte amuzant.

Ce activitate îţi ocupă cel mai mult din timpul liber, atunci când nu faci nimic pentru stand-up sau proiectele în care mai eşti implicat?

Copiii. Asta e acum principala mea preocupare în timpul liber. Mai un episod din Game of Thrones, mai văd un stand-up… Totodată, răsfoiesc Facebook-ul, pentru că, se pare, am ajuns să am dependenţă de el. Intru pe internet să fac o treabă, să-mi verific mail-ul, dar prima chestie intru pe Facebook şi acolo rămân până când uit pentru ce deschisesem laptop-ul.

De ce crezi că unii oameni urcă pe Facebook cel puţin un selfie în fiecare zi?

Cred că sunt unii care vor să fie conectaţi mai tot timpul, iar unii vor să fie mai conectaţi decât alţii. Eu unul nu sunt conectat cu tipul ăsta de interacţiune: “Uite cum arăt eu acum” sau “Uite ce faţă am eu acum”, dar sunt oameni care sunt pe filmul ăsta. Cred totuşi că sunt şi oameni dependenţi de Like-uri. Dacă nu ar fi aşa, n-ar mai cere.

Unii dintre cei care citesc acum acest interviu, dupa incheiere, cel mai probabil, vor cauta sa vada un film pe net. Sau poate ca unii vor considera ca mai bine citesc o carte. Recomanda ceva ambelor tabere.

Eu sunt într-o zonă destul de spirituală în perioada asta şi recomand Nosso Lar (Our Home), este un film brazilian, care este foarte mişto. Şi o carte care mi-a plăcut este “Întâlniri Solare” de Marianne Dubois.

MIERCURI, 15 IUNIE, il puteti vedea pe Costel la Constanta, pe scena Harlequin Mamaia. Pentru mai multe detalii si rezervari AICI.

TE-AR PUTEA INTERESA:

Login

Lost your password?